Download Coseriu Teoria Limbajului Si Lingvistica Generala PDF

TitleCoseriu Teoria Limbajului Si Lingvistica Generala
File Size1.2 MB
Total Pages128
Document Text Contents
Page 1

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României COŞERIU, EUGEN
Teoria limbajului şi lingvistica generală: 5 studii /
Eugen Coşeriu; ed.: Nicolae Saramandu. - Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2004
ISBN 973-45-0493-2
I. Saramandu, Nicolae (ed.) 81
O Toate drepturile prezentei ediţii sunt rezervate Editurii Enciclopedice ISBN 973-45-0493-2
Cartea a apărut cu sprijinul Ministerului Culturii şi Cultelor

EUGENIU COŞERIU

TEORIA LIMBAJULUI ŞI
LINGVISTICA GENERALĂ
CINCI STUDII
Ediţie în limba română de Nicolae SARAMANDU
Editura Enciclopedică

2004

NOTĂ
Textul de faţă reprezintă traducerea în română a cinci studii publicate de Eugeniu Coşeriu în spaniolă
în perioada 1952-1957 şi reunite de autor în volumul Teoria del lenguaje y lingiiistica general,
Editorial Gredos, Madrid, 1962.
Traducerile au fost făcute după ediţia din 1962 de către Nicolae Saramandu, Constantin Dominte,
Alexandru Ciolan, Dana Teleoacă, Al. Gr. Dima şi Claudia Ene.
Traducerile realizate de colaboratori au fost revăzute de către noi, prin confruntare cu originalul.
Pentru unele precizări privind bibliografia, am consultat ediţia în limba germană, Sprachtheorie und
allgemeine Sprachwissenschaft, Wilhelm Fink Verlag, Munchen, 1975.
Bucureşti Septembrie 2004
NICOLAE SARAMANDU
[PREFAŢĂ LA EDIŢIA DIN 1962]
Lucrările din volumul de faţă au apărut în reviste, iar unele dintre ele şi în ediţii independente cu tiraj
limitat, între anii 1952 şi 1957.
Republicându-le acum în volum, nu am putut şi nici nu am dorit să le modific în aspectele lor
esenţiale, căci ar fi un loc comun (dacă există, cu adevărat, locuri comune) să spun că le-aş fi rescris
şi, în mod sigur, le-aş fi alterat sensul iniţial. De aceea, păstrând neschimbat conţinutul lor, m-am
limitat la modificări de amănunt, privind mai ales exprimarea, şi la corectarea unor scăpări evidente.
Oricum, aşa cum se prezintă acum, aceste lucrări - în special prima, a doua şi a cincea - conturează,
sper, o linie ascendentă în eforturile mele de a lămuri anumite probleme de bază ale lingvisticii actuale
şi de a structura o teorie lingvistică coerentă şi, în acelaşi timp, conformă cu obiectul de studiu care
este limbajul; o linie ascendentă a cărei etapă cea mai recentă şi (pentru moment, şi pentru mine) mai
mulţumitoare este reprezentată de cartea mea, Sincronia, diacronia e historia, Montevideo, 1958, care
se va retipări în curând, într-o ediţie
revăzută şi adăugită, tot în această colecţie. Al treilea studiu tratează un aspect al problematicii
prealabile şi fundamentale a gramaticii şi corespunde fazei pregătitoare a unei cercetări mai ample
privind „Fundamentele gramaticii", pe care o efectuez în continuare în colaborare cu profesorul Luis
Juan Piccardo. Al patrulea studiu este un fragment dintr-o voluminoasă lucrare, „Teoria lingvistică a
numelui propriu", pe care o am în manuscris. Modul în care aceste studii au fost publicate explică
prezenţa unor inevitabile repetiţii, care, totuşi, nu puteau fi eliminate fără ca înţelegerea şi, inclusiv,
coerenţa studiilor să fie afectate. în încheierea acestor scurte consideraţii explicative, nu pot să nu-mi
exprim recunoştinţa fată de directorul colecţiei „Biblioteca Romanica Hispanica", domnul Dâmaso
Alonso, şi de Editura Gredos, pentru amabila stăruinţă depusă ca aceste studii -epuizate sau dispersate
şi, pentru mulţi, inaccesibile - să fie reunite într-un volum şi să poată, astfel, aspira la o mai largă
difuzare în rândul celor interesaţi de problemele teoretice şi generale ale limbajului şi de metodologia

Page 2

disciplinelor lingvistice.
Montevideo, mai 1961
E. C.
ABREVIERI
AGI - Archivio Glottologico Italiano, Torino, 1873 ş.u.;
Florenţa, 1950 ş.u.
AL - Acta Linguistica, Copenhaga, 1939-1960. BSLP - Bulletin de la Societe de
Linguistique de Paris,
Paris, 1871 ş.u.
CFS - Cahiers Ferdinand de Sanssure, Geneva, 1941 ş.u. CILUP - Conferences de l'Institut
de Linguistique de
l 'Universite de Paris. IJAL - International Journal of American Linguistics,
Bloomington, 1935 ş.u. RBF - Revista Brasileira de Filologia, Rio de Janeiro, 1955
ş.u. RFH - Revista de Filologia Hispanica, Buenos Aires,
1939-1946. RFHC - Revista de la Facultad de Humanidades y Ciencias,
Montevideo, 1947 ş.u..
RicL - Ricerche Linguistiche, Roma, 1950 ş.u.. SL - Studia Linguistica, Lund, 1947 ş.u.
TCLC TCLP ZRPh
Travaux du Cercle Linguistique de Copenhague, Copenhaga, 1945 ş.u.
Travaux du Cercle Linguistique de Prague, Praga 1929 ş.u.
Zeitschrift fur romanische Philologie, Tiibingen, 1949 ş.u.
10

SISTEM, NORMĂ Şl VORBIRE
I. Posibilitatea unei distincţii tripartite în realitatea unitară a limbajului. - II. Incoerenţe şi contradicţii
în concepţiile despre „limbă" şi „vorbire". - III. Insuficienţa dihotomiei saussuriene. - IV. Ideea de
„normă" în cercetarea empirică şi în lingvistica structurală. V. Fapte de „sistem" şi fapte de „normă". -
VI. Schiţă a unei teorii coerente a vorbirii şi a formalizării sale. - VII. Importanţa şi utilitatea unei
distincţii tripartite.
I. POSIBILITATEA UNEI DISTINCŢII TRIPARTITE ÎN REALITATEA UNITARĂ A LIMBAJULUI
1. La o „Conferinţă de semantică" desfăşurată la Nisa în martie 1951, din iniţiativa lui Emile
Benveniste, la care au participat nouă lingvişti din mai multe ţări europene şi din Statele Unite,
profesorii Hjelmslev, din Copenhaga, şi Lotz, din New York (semanticieni „intrinseci" şi reprezentanţi,
în cadrul conferinţei, ai „direcţiei integrale a gramaticii generale"), şi-au expus punctul
11
de vedere sintetizat într-un tablou, unde apare distincţia între trei aspecte ale limbajului - schemă,
normă stabilită şi parole (vorbire) -, în locul celor două, deja tradiţionale în lingvistica postsaussuriană
(chiar şi în cea care nu acceptă doctrina maestrului genevez): langue şi parole, limbă şi vorbire
(Sprache - Rede, language - speech).
Fiecăruia dintre cele trei aspecte ar trebui să-i corespundă, în însuşi câmpul absolut al limbajului şi
independent de o realitate exterioară semnificată, desemnată sau relatată, discipline şi unităţi distincte:
cenemica, fonemica şi fonica (discipline), şi cenemul, fonemul sifonul (unităţi), în planul expresiei;
pleremica, sememica şi semica, şi pleremul, sememul şi semul, în planul conţinutului.
2. Referindu-se pe scurt la conferinţa amintită, Giacomo Devoto1 observă: „[...] O noutate (generatoare
de complicaţii) este scindarea „limbii" saussuriene în 'schemă' şi 'normă'. Ceea ce în schemă este
unitatea vidă sau cenemul, în normă devine fonemul; şi ceea ce în schemă este unitatea plină sau
pleremul, în normă devine sememul. Aceasta are drept consecinţă faptul că şi opoziţia respectivă
fundamentală, după Saussure, trebuie să limiteze raportul dintre signifiant şi signifie la schemă, iar în
ceea ce priveşte norma, trebuie să se introducă perechea paralelă: 'designans' - 'designatum'. Acest
dublu sistem de diferenţieri poate să surprindă şi justifică îndoiala asupra utilităţii acestor abstracţiuni.
Realitatea limbii înseamnă mişcare şi, chiar arunci când este considerată sincronic, limba se
întemeiază pe un echilibru instabil. Avantajul unei reprezentări absolut geometrice se plăteşte cu
acelaşi preţ al contemplării structurii anatomice
G. Devoto, în AGI, XXXVI, 1951, p. 82-84.
12
interne a unui om, pe cât de real şi de uşor de descris, pe atât de diferit de cel viu".

Page 64

poziţia lingvistului este cea indicată de Jakobson: lingvistul nu
188 Recenzie la L'. Novâk, K zăkladnym otăzkam strukturălnejjazykovedy, în AL, II, 1941, l,p. 64-65.
189

Cf. K. L. Pike, Phonemics, p. 57.
166
interpretează „mesajul" pe baza „codului", ci încearcă să deducă „codul" din „mesaj"190. Dar
Hjelmslev atinge un punct care ni se pare a fi esenţial, prin observaţia pe care o face că trebuie să
pornim de la limbă şi că recunoaşterea sunetelor implică o cunoaştere fonematică.
în mod implicit, acelaţi lucru este semnalat de fondatorul structuralismului danez, V. Brandal, care nu
separă total fonetica de fonologie, pentru că „foneticienii trebuie să-şi aducă aminte că fonemul
abstract este absolut necesar pentru a defini limitele şi extinderea sunetelor concrete"191. Asupra acestui
fapt atrage atenţia şi Trubetzkoy, când observă că „sunetul limbii poate fi definit numai în legătură cu
fonemul" şi că, „dacă se porneşte de la sunetul limbii pentru a defini fonemul, se intră într-un cerc
vicios"192. Dar nu este consecvent cu acest principiu atunci când acordă autonomie foneticii (cf. 1.3.),
şi tocmai acest fapt i-1 reproşează Hjelmslev.
4.3. Este, prin urmare, clar că nimeni nu separă total şi definitiv cele două ştiinţe fonice. Cei care,
explicit sau implicit, pornesc de la vorbire (chiar dacă o fac având în minte ideea sistemului şi pentru a
descoperi sistemul) - precum fonologii Şcolii de la Praga, începând cu Trubetzkoy însuşi, şi
majoritatea structuraliştilor nord-americani - separă fonetica de fonologie, dar nu şi pe aceasta din
urmă de cea dintâi, căci trebuie să admită că, într-un fel sau altul, bazele fonologiei sunt fonetice. Cei
care pornesc efectiv de la „limbă" - precum, în primul rând, glo-sematicienii - separă fonologia
(respectiv cenematica) de fonetică, dar nu separă fonetica de fonologie, relevând faptul că
fundamentele ştiinţei sunetelor concrete sunt necesarmente fonologice. Cu alte cuvinte, este
autonomizată, pe de o parte,
190 Results, p. 15 (vezi nota 56).
191 Sound and Phoneme, în Proceedings L, p. 40-45 (p. 44).
192 principes^ p. 41.
167
fonetica şi, pe de altă parte, fonologia. în primul caz, fonologia este considerată dependentă, în ultimă
instanţă, de fonetică; în cel de-al doilea, se consideră exact contrarul. In ambele cazuri fonetica este
clasificată ca ştiinţă a naturii, iar fonologia ca ştiinţă lingvistică; dar, în primul caz, se consideră că
ştiinţa naturii este cea care trebuie să ofere fundamentele ştiinţei lingvistice, în timp ce, în cel de-al
doilea, se porneşte de la ştiinţa lingvistică pentru a fundamenta ştiinţa fizică.
Cele două poziţii, chiar dacă sunt antitetice, par să fie susţinute de argumente foarte bine întemeiate.
Aceasta înseamnă, după părerea noastră, că nu sunt ireconciliabile şi că amândouă conţin acelaşi
adevăr, chiar dacă este văzut din unghiuri diferite. Pentru a demonstra acest lucru va trebui să se
stabilească faptul că, pe de o parte, fonetica nu poate fi separată de fonologie şi că, pe de altă parte,
fonologia nu poate fi separată de fonetică. Cu alte cuvinte, va trebui să se dovedească faptul că studiul
aşa-numitei „substanţe" implică o cunoaştere a „formei" şi că studiul „formei" nu se poate face fără
referire la „substanţa" fonică. Dar, mai ales, va trebui să fie stabilit caracterul lingvistic al foneticii,
pentru că o „ştiinţă a naturii" nu s-ar putea coordona coerent cu o „ştiinţă a culturii" (cf. 3.2.).
IV. FUNDAMENTAREA FONETICII CA DISCIPLINĂ LINGVISTICĂ
1.1. Afirmaţiile cu privire la caracterul extralingvistic al foneticii se bazează pe natura în întregime
materială a obiectului acesteia. într-adevăr, această disciplină se situează în planul „substanţei"
limbajului sau, mai bine spus, al uneia dintre cele două substanţe pe care le organizează limbajul:
planul substanţei acustice, al cuvintelor ca lucruri, ca natură. Acceptând punctul
168
de vedere al „substanţei", care aparţine fizicii şi fiziologiei193, fonetica s-ar identifica, deci, cu aceste
ştiinţe (cf. III, 1.1.). Cel mult, ar putea fi o ştiinţă auxiliară lingvisticii.
1.2. După părerea noastră, asemenea afirmaţii evidenţiază o insuficientă înţelegere a dublului aspect al
limbajului, limbajul fiind în acelaşi timp natură şi interioritate a conştiinţei. De aceea, chiar şi o ştiinţă
care l-ar studia ca lucru, ca fapt pur fizic, nu se confundă cu fizica, dacă înţelege acest lucru ca limbaj,
ca ceva care nu se limitează la componenta fizică. Aceasta şi este situaţia foneticii ca „ştiinţă a vorbirii
concrete". Foneticianul nu este, nici măcar metodologic, vreun afazic de-ai lui Wernicke, care percepe
sunetele dar nu le recunoaşte ca limbaj; dimpotrivă: sunetele nelingvistice sunt, în mod normal,
neglijate de fonetică194. Primul act în constituirea foneticii este distincţia între „sunetele limbajului" şi

Page 65

simplele „zgomote": utilizând doi termeni kantieni - chiar dacă nu în sens strict kantian -, în punctul de
vedere al foneticianului intervine, în mod necesar, alături de Judecata determinantă", care delimitează
obiectul, o Judecată reflexivă" cu privire la finalitatea obiectului însuşi. Astfel, punctul de vedere
teleologic (pe care Trubetzkoy îl atribuie numai fonologiei)195, departe de a lipsi în fonetică, reprezintă
momentul ei constitutiv: este ceea ce îi permite foneticii să facă o demarcaţie pe care nici fizica, nici
fiziologia nu au de ce să o facă. Fizica nu descrie ceva drept vocală, consoană, o, p, k etc, iar
fiziologia descrie articulaţii, nu sunete articulate. Asta înseamnă că obiectul foneticii nu corespunde
cu obiectul unei ştiinţe fizico-fiziologice a vorbirii; în plus, o ştiinţă se defineşte nu prin obiectul său
material, ci prin punctul de vedere pe care îl adoptă şi prin finalitatea sa. Or, punctul de vedere al
foneticii este necesarmente lingvistic - dat fiind că
193 Cf. E. Fischer-Jergensen, On the Defmition, p. 11.
194 W. Brandenstein, op. cit., p. 7.
195 La fonologia actual, p. 159.
169
nu se ocupă de „zgomote" -, iar finalitatea ei este să descrie anumite sunete nu ca atare, ci ca limbaj.
Chiar dacă le descrie independent de înţelesul lor, le recunoaşte şi le distinge ca sunete cu
semnificaţie: fonetica nu este ştiinţa unei „substanţe" pur şi simplu acustice, ci a unei substanţe
organizate lingvistic.
2.1. Dar actul iniţial al foneticii - recunoaşterea anumitor fenomene ca „sunete ale limbajului" -
implică o cunoaştere prealabilă a lor ca „forme lingvistice", ca foneme. Dacă nu am cunoaşte
fonemele, ar fi imposibil să delimităm sunetele, dată fiind suprapunerea lor în continuumul fonic: într-
o diagramă a lui E. W. Scripture196, mai bine de jumătate din traiectoria totală a cuvântului cant apare
ocupată de două sunete simultan. într-adevăr, aşa cum ne aminteşte Jones, „from the viewpoint of
physics the «speech-sound» is non-existent"197. Totuşi, continuă acelaşi învăţat, „the conception of the
chain of speech-sounds is indispensable in all linguistic investigation" şi, în realitate (în ciuda faptului
că este vorba de o imposibilitate din punct de vedere fizic, n.b.), „we have as a rule no particular
difficulty in saying what the sounds in words are, or in assigning letters to them in alphabetic writing":
aceasta se datoreşte posibilităţii de a substitui un segment prin altul, provocând, în felul acesta, o
schimbare de sens198; cu alte cuvinte, se datoreşte tocmai cunoaşterii fonematice semnalate de
Hjelmslev (cf. III, 4.2.). Efectele unei asemenea cunoaşteri sunt atât de evidente încât până şi un învă-
ţat atât de obiectiv, ca Harris - în opinia căruia prima divizare a unui continuum fonic în segmente s-ar
face arbitrar199 -,
196 The nature of speech, în Proceedings L, p. 209-219 (p. 218).
197 Op. cit.,p. 1.
198 Idem, p. 2-3.
199 MSL, p. 25.
170

trebuie să accepte 'faptul empiric că individul recunoaşte un număr limitat de clase de sunete'200.
2.2. Acest „fapt empiric" îşi găseşte explicaţia cea mai deplină în fenomenologie. Husserl arată că 'un
obiect individual nu este doar ceva individual, ci prezintă calităţi esenţiale'. Şi este interesant faptul că
Husserl dă tocmai exemplul sunetului, care are „în sine şi prin sine o esenţă, culminând cu esenţa
universală -sunet în general, sau, mai bine zis, element acustic în general -, esenţă înţeleasă doar ca
aspectul pe care intuiţia îl poate desprinde din sunetul individual (în mod izolat sau prin comparaţie cu
alte sunete, ca fiind «ceva comun»)" 201. Or, este evident că, dacă îl înlocuim pe sunet cu sunet al
limbajului, intuiţia va surprinde esenţa lui ca atare, adică funcţia lui în limbaj, finalitatea lui ca
element integrant al unui semn, căci finalitatea aparţine, tocmai, esenţei.
Totodată, esenţa sunetului limbajului o sesizăm imediat, prin simpla percepere şi recunoaştere a
sunetului ca atare, pentru că în acest act există deja o predicaţie „implicită", care se bazează pe o
„experienţă antepredicativă"202. Recunoaşterea (şi numirea) a ceva ca [a] sau [u] implică cunoaşterea
esenţei sale, care este aceea de a funcţiona ca element distinctiv în vorbire. Iar „experienţa
antepredicativă", în acest caz, coincide, cum bine a văzut Hjelmslev, cu cunoaşterea prealabilă a
„limbii" [a unei limbi], mai bine spus, cu experienţa pe care omul de ştiinţă o are de la sine ca
vorbitor: trebuie să amintim faptul că, şi în cazul foneticii, la fel ca în alte ştiinţe ale omului, „omul
este obiectul
200 Idem, p. 31, nota 4.

Page 127

creştinismului?
326
nemediată, contextul fizic, cel empiric şi cel practic) şi, ca urmare, în măsura în care îi sunt necesare,
trebuie să le creeze prin mijlocirea contextului verbal. Acest fapt pune scriitorului o serioasă problemă
de ordin tehnic. Problema este minoră pentru poezia lirică, aceasta fiind mai liberă faţă de cadre şi, ca
atare, mai abstractă şi prin ea însăşi mai universală. Desigur, poezia lirică poate fi motivată printr-o
„ocazie", dar ocazia este exterioară poeziei, iar viziunea poetică o depăşeşte îndată, universalizând-o65,
în schimb, poezia epică şi mai ales proza narativă au mult mai multă nevoie de cadre. Pentru a-şi
concretiza viziunea, prozatorul trebuie să facă lucrurile tangibile, personajele trebuie să le facă
prezente şi vizibile, împrejurările - sesizabile. în unele romane se vorbeşte de râuri şi păduri, dar nu li
se simte umiditatea şi răcoarea, şi acesta este un indiciu că ne aflăm în prezenţa unor scrieri eşuate.
Opera în proză trebuie să-şi conţină în mare parte cadrele. Acest fapt explică dificultatea, de ordin
tehnic, mult mai mare a prozei artistice în raport cu poezia lirică.
în al doilea rând, literatura valorifică întotdeauna, în măsură mai mare sau mai mică, anumite cadre
limitate, în special pe cele istorice şi culturale. De aici rezultă „dificultatea" sporită a unor opere în
raport cu altele, dificultate aflată în relaţie directă cu mai marea lor adeziune la contexte ignorate de
către cititor. Şi tot de aici rezultă necesitatea comentariilor, dacă interpretarea se face în contexte
diferite de cele pe care se bazează opera: „a explica" o operă înseamnă, înainte de toate, a-i reconstrui
cadrele66.
65 „Ocazia" are, fireşte, funcţia ei în poem, ca semnalare a ceea ce s-a depăşit prin viziunea poetică. Un expedient destul de
superficial şi ingenuu al ermetismului poetic - expedient vechi de când lumea, dar mereu înnoit de artizanii cerebrali ai
poeziei - constă în a ascunde „ocazia", ceea ce totuşi nu oferă o certitudine privind existenţa unei viziuni poetice.
66 Aceasta implică recunoaşterea caracterului propriu-zis lingvistic al comentariului „filologic", al cărui obiectiv constă, în
mare parte, în revelarea cadrelor în care textul studiat dobândeşte înţelesul său deplin.
327
3.6.4. în sfârşit, în ceea ce priveşte teoria limbajului, o recunoaştere adecvată a funcţiunilor tuturor
cadrelor ar contribui la eliminarea unor vechi şi persistente erori. între ele, în primul rând, aceea a
limbii „perfecte din punct de vedere logic", ca şi aceea a pretinsei „imperfecţiuni" sau „insuficienţe" a
limbajului.
Limba „perfectă din punct de vedere logic" este un nonsens teoretic (căci logică sau ilogică poate fi
numai o expresie concretă, nu limba abstractă) şi ar fi cu totul inutilă, căci ar servi numai pentru a re-
gândi gânditul, şi nu pentru a avansa în gândire (adică a crea noi semnificaţii). însă, chiar dacă s-ar
considera că o asemenea limbă ar fi utilă, sarcina de a o construi ar fi zadarnică: în utilizarea acelei
limbi ar interveni cadrele (începând cu însuşi contextul verbal), şi ea ar înceta să fie un cod neechivoc
şi imuabil. Constructorii de limbi nu pot înlătura cadrele şi nici nu pot împiedica faptul ca vorbirea să
semnifice în contexte infinite.
La fel de nefericită şi crasă este şi eroarea conţinută în afirmaţiile privind „imperfecţiunea" şi
„insuficienţa" limbajului, eroare în care au căzut până şi gânditori atât de subtili ca H. Bergson şi A.N.
Whitehead. Această eroare constă în confundarea vorbirii concrete cu limba abstractă, în a crede că
ceea ce se vorbeşte e pur şi simplu „limbă", în faptul de a nu observa că limba consemnată în
gramatică şi în dicţionar este numai instrumentul vorbirii şi gama ei istorică de posibilităţi, că vorbirea
depăşeşte mereu limba şi înseamnă propriu-zis particularul şi concretul. Un discurs se poate dovedi
inadecvat, din cauza lipsurilor discursului în cauză şi nu a insuficienţei universale a limbajului.
Whitehead67 semnalează drept insuficienţă a limbajului faptul că expresia lingvistică nu se poate referi
la
67 A.N. Whitehead, Process and Reality, trad. spân. Proceso y realidad, Buenos Aires, 1956, p. 28-29.
328
univers în toate detaliile acestuia: „limbajul este total nedeterminat din cauza faptului că orice
eveniment presupune un tip sistematic de mediu". Ceea ce este sigur este, însă, exact contrarul:
limbajul nu spune condiţiile contextuale, pentru că nu este necesar să le spună, însă le utilizează şi, ca
urmare, expresia reală le implică şi le conţine68. Vorbirea semnifică [produce semnificaţii] într-un
proces infinit, care este procesul însuşi al realităţii semnificate. Eroarea lui Whitehead constă în faptul
de a considera că o frază dată ca exemplu este identică cu cea realmente rostită (eroare pe care el
însuşi o critică la alţi autori), în realitate, izolată de contextele ei, fraza este alta: este numele frazei şi
implică o translaţie de la limbajul primar la „metalimbaj" (la vorbirea despre limbaj). Cu aceasta nu
vrem să spunem că nu trebuie să dăm exemple. Dar nu trebuie uitat faptul că fraza-exemplu este numai

Page 128

un „nume" prin care ne referim la cealaltă frază, cea care semnifică într-o mulţime de contexte, aşa
cum prin cuvântul arbore vorbim despre „arborii" reali şi nu pretindem ca el însuşi (cuvântul) să fie
verde şi să aibă frunzişul des. Dacă îmi propun să cercetez semnificaţia versului lui Dante: Nel mezzo
del cammin di nostra vita, versul la care mă refer nu este acesta pe care tocmai l-am scris, ci acela care
se află în Divina Commedia şi care semnifică în mod adecvat numai în relaţie cu întregul poem.
(Determinacion y entorno, în „Romantistisches Jahrbuch",
VII, 1955-1956, p. 29-54)
68 Tot Whitehead observă însă, în alt loc, că într-un enunţ „există întotdeauna o referire tacită la mediul ocaziei în care se
vorbeşte" {op. cit., p. 357-358).
329
CUPRINS
Notă............................................... 5
[Prefaţă la ediţia din 1962] ............................. 7
Abrevieri............................................ 9
Sistem, normă şi vorbire ............................... 11
Formă şi substanţă în sunetele limbii ..................... 115
Logicism şi antilogicism în gramatică..................... 239
Pluralul numelor proprii................................ 265
Determinare şi cadru .................................. 287
331

Similer Documents