Download Jean Paul Sartre - Cu usile inchise PDF

TitleJean Paul Sartre - Cu usile inchise
File Size207.8 KB
Total Pages29
Document Text Contents
Page 14

ESTELLE: Ea a început. A venit sa-mi ofere oglinda ei, dar eu
nu-i cerusem nimic.
INES: Nimic. Numai că te-ai frecat de el şi ai făcut fiţe ca să se
uite la tine.
ESTELLE: Şi ce dacă!
GARCIN: Sînteţi nebune, nu vedeţi unde o s-ajungem? Dar
tăceţi odată! (Pauză.) O să ne aşezăm acum frumuşel, o sa
închidem ochii şi fiecare va încerca să uite de prezenţa
celorlalţi.
O mică pauză, apoi se aşază. Femeile se întorc la locurile lot cu paşi şovăitori.
Ines se întoarce brusc.
: Ah, să uiti. Ce copilărie! îţi simt prezenţa pînă-n măduva oaselor. Tăcerea
dumitale îmi ţipă în urechi. Poţi sâ-ţi coşi buzele, poţi sâ-ţi tai limba, parcă asta
o să te împiedice să mai exişti? Şi-ţi vei putea opri gîndurile? Le aud, fac tic-tac
ca un deşteptător, şi ştiu că şi dumneata le auzi pe ale mele. Oricît te-ai înfunda
într-un colţ de canapea, eşti peste tot. Sunetele îmi parvin mînjite, pentru că le-ai
auzit pe parcurs. Mi-ai furat pînâ şi faţa: dumneata o cunoşti, iar eu n-o mai
cunosc. Şi ea? Ea? Mi-ai furat-o dumneata: dacă eram singure, crezi c-ar
îndrăzni să se poarte cu mine aşa cum se poartă? Nu, nu: ia-ţi mîinile de pe faţă,
n-am să te las aşa, nu, n-am să te las în pace: ar fi prea comod. Ai sta acolo
insensibil, cufundat în dumneata însuţi ca un Buda, iar eu aş simţi chiar şi cu
ochii închişi că ea îţi dedică toate micile zgomote ale vieţii ei, pînâ şi foşnetul
rochiei, şi câ-ţi trimite zîmbete pe care nu le vezi... Nu aşa! Vreau sâ-mi aleg
infernul; vreau să vă privesc cu ochii deschişi şi să lupt cu faţa descoperită.
GARCIN: Bine. Presupun că trebuia să ajungem aici; ne-au manevrat ca pe nişte
copii. Dacă m-ar fi cazat între bărbaţi... bărbaţii ştiu să tacă. dar nu trebuie să
cerem prea mult. (Se apropie de Estelle si o ia de bărbie.) Va să zică, mititico, îţi
plac? Se pare că-mi făceai cu ochiul?
ESTELLE: Nu te-atinge de mine!
GARCIN: E! Să ne mai lăsăm de formalism, îmi plăceau mult femeile, ştii? Şi
ele mă plăceau mult. Lasâ-te de formalism, nu mai avem nimic de pierdut.
Politeţe? La ce bun? Ceremonii? La ce? între noi n-are nici un rost. în curînd
fiecare va sta gol-puşcă în faţa celorlalţi.
ESTELLE: Lasă-mâ!
GARCIN: Gol-puşcă. Ah, şi doar v-am prevenit. Nu vă ceream nimic, nimic în
afară de un pic de tăcere şi să fiu lăsat în pace. îmi astupasem urechile. Vorbea
Gomez, stînd între birouri, toţi colegii de la ziar îl ascultau, îşi scoseseră
vestoanele. Voiam să înţeleg ce spune, dar e greu: evenimentele de pe pămînt
trec aşa de repede. Nu puteaţi sa tăceţi? Acum s-a terminat, nu mai vorbeşte,
ceea ce gîndeşte despre mine a reintrat în capul lui. Ei bine, va trebui sa
mergem pînă la capăt. Să ne despuiem de toate: vreau să ştiu i cu cine am de-a
face.
INES: O ştii. Acum ştii.

Page 15

GARCIN: Atîta vreme cît fiecare dintre noi nu va fi mărturisit pentru ce a fost
osîndit, nu ştim nimic. Tu, cea blondă, începe tu. De ce? Spune-ne de ce.
Sinceritatea ta poate să evite catastrofa; cînd o să ne cunoaştem monştrii... haide,
spune de ce?
ESTELLE: Dar v-am spus că nu ştiu. N-au vrut să mi-o spună.
GARCIN: Ştiu. Nici mie n-au vrut să-mi răspundă. Dar eu mă cunosc. Ţi-e frică
să vorbeşti dumneata întîi? Foarte bine. Am să încep eu. (Pauză.) Nu prea sînt
un suflet frumos.
INES: Dâ-o încolo. Se ştie că ai dezertat.
GARCIN: Lasă asta. Despre asta să nu vorbiţi niciodată. Ara ajuns aici pentru că
am chinuit-o pe soţia mea. Asta-i tot. Timp de cinci ani. Bineînţeles, ea mai
suferă şi acum. Uite-o; de îndată ce vorbesc despre ea, o văd. Pe mine mă intere-
sează Gomez, dar o văd pe ea. Unde e Gomez? Timp de cinci ani. Ia uitâ-te, i-au
înapoiat hainele mele; stă la fereastra şi şi-a pus vestonul meu pe genunchi.
Vestonul are douăsprezece găuri. Sîngele de pe el, s-ar zice că e rugina.
Marginile găurilor sînt arse. Ha! E o piesă de muzeu, un veston istoric. Şi l-am
purtat eu! Ai să plîngi? Ai să plîngi, în sfîrşit? Veneam acasă beat ca un porc,
miroseam a vin şi a femei. Ea mă aşteptase toată noaptea; nu plîngea. Nici un
cuvînt de reproş, bineînţeles. Numai ochii. Ochii ei mari. Nu regret nimic. Am să
plătesc, dar nu-mi pare râu. Afară ninge. Dar ai să plîngi, în sfîrşit? E o femeie
care are vocaţia martiriului.
INES (aproape blînd): De ce-ai fâcut-o să sufere?
GARCIN: Pentru că era uşor. Ajungea un cuvînt ca să pălească; era o sensibilă.
Ha! Nici un reproş! Sînt foarte cicâlitor din fire. Aşteptam, aşteptam întruna. Dar
ţi-ai găsit: nici^o lacrimă, nici un reproş. O luasem de pe stradă, înţelegeţi? I
trece mîna peste veston fără să se uite la el. Degetele ei căuta găurile pe dibuite.
Ce aştepţi? Ce speri? îţi spun că nu-i pare rău de nimic, în fond asta e: mă
admira prea tare. înţelege?
ES: Nu. Pe mine nu mă admira nimeni.
GARCIN: Cu atît mai bine. Cu atît mai bine pentru dumneata.
Toate astea trebuie să vi se para prea abstracte; am să vă
povestesc o întîmplare: adusesem la mine acasă o mulatră.
Ce nopţi! Soţia mea dormea la etaj, nu putea să nu ne audă.
Se scula ea cea dintîi şi, cum noi leneveam dimineaţa, ne
aducea micul dejun la pat.
INES: Nesimţitule!
GARCIN: Păi da, păi da. Nesimţitul multiubit. (Pare atent la
altceva.) Nu, nimic. Era Gomez, dar nu vorbea despre mine.
Un nesimţit, zici? Fireşte: dacă nu, ce-ăş căuta aici? Dar
dumneata?
INES: Eu, eu eram ceea ce se cheamă acolo o femeie pierdută. Pierdută de pe
atunci, nu-i aşa? Aşa că surpriza n-a fost prea mare.
GARCIN: Asta-i tot?

Page 28

GARCIN: Am murit prea devreme. Nu mi-au lăsat timp sâ-mi sâvîrşesc faptele.
INES: întotdeauna murim prea devreme - sau prea tîrziu. Şi totuşi, viaţa e acolo,
isprăvită. S-a tras o linie sub cifre, trebuie făcută adunarea. Nu eşti nimic altceva
decît viaţa ta.
GARCIN: Viperă ce eşti! Ai răspuns la toate.
INES: Haide! Haide! Nu-ţi pierde curajul. Trebuie sâ-ţi vină uşor să mă
convingi. Caută argumente, fă un efort. (Gardn dă din umeri.) Ei vezi! Ei vezi!
Ţi-am spus eu că eşti vulnerabil! Ah! Cum o să mai plăteşti acum. Eşti un laş,
Garcin. Un laş pentru că aşa vreau eu. Aşa vreau, auzi, aşa vreau! Şi totuşi, vezi
cît sînt de slabă, o suflare; nu sînt decît privirea care te vede, acest gînd incolor
care te gîndeşte. (El se apropie de ea cu mîinile desfăcute.) Ha! Uite că se desfac
mîinile astea mari de bărbat. Dar ce sperai? Nu poţi să prinzi gîndurile cu
mîinile. Haide, n-ai de ales: trebuie să mă convingi. Te ţin strîns cu uşa.
ESTELLE: Garcin!
GARCIN: Ce e?
ESTELLE: Râzbună-te.
GARCIN: Cum?
gSTELLE: Sârută-mă, ai să vezi ce-o să mai cînte.
GARCIN: Să ştii câ-i adevărat, Ines. Mă ai la mînâ, dar şi eu te am la mînâ pe
tine.
Se apleacă peste Estelle. Ines scoate un ţipat.
INES: Laşule! Laşule! Du-te să te consoleze femeile.
ESTELLE: Cîntă, Ines, cîntă!
INES: Ce pereche frumoasă! Dacă ai vedea laba lui mare întinsă toată pe fundul
tău, mototolind stofa şi carnea. Are mîinile umede, transpirate, o să-ţi lase o pată
vînătă pe rochie.
ESTELLE: Cîntă! Cîntă! Strînge-mă mai tare în- braţe, Garcin; o să crape.
INES: Da, da! Strînge-o tare, strînge-o! Amestecaţi-vâ căldurile. E bun amorul.
Nu-i aşa, Garcin? E căldicel şi adînc ca somnul, dar eu am să te împiedic să
dormi. (Gest din partea lui Garcin.)
ESTELLE: N-o asculta. la-mi gura; sînt toată a ta.
INES: Ei bine, ce-aşteptaţi? Fă ce ţi se spune. Garcin cel laş o ţine în braţe pe
Estelle, ucigaşa copilului ei. Se pot face pariuri. Garcin cel laş o va săruta? Vă
văd, vă văd; eu, de una singură, sînt o mulţime, sînt mulţimea. Mulţimea,
Garcin, o auzi? (Murmurind.) Laşule, laşule, laşule, laşule, în zadar fugi de
mine, n-am să te slăbesc. Ce vrei să cauţi pe buzele ei? Uitarea? Dar eu nu te voi
uita. Pe mine trebuie să mă convingi. Pe mine. Vino, vino! Te aştept. Vezi,
Estelle, îşi slăbeşte strînsoarea, e ascultător ca un cîine... N-o sâ-l ai.
GARCIN: Dar n-o să mai fie niciodată noapte?
INES: Niciodată.
GARCIN: O să mă vezi mereu?
!NES: Mereu.
Garcin o lasă pe Estelle şi face cîţiva paşi prin odaie. Se apropie de statuia de

Similer Documents